Complexitatea fiintei umane!

Daca cu fiecare gand nou ce ne apare in minte am castiga un leu cred ca toti oamenii ar fi bogati. Eu una cred ca as fi multimiliardara! :-))
Ma gandeam azi la natura umana. Ma gandeam cat de complex e omul in toate aspectele lui si in ce moduri alege fiecare de a utiliza fiecare dar primit la nastere sau dobandit pe parcurs. Cate lucruri marete si nobile poate realiza omul prin folosirea inteligentei si in acelasi timp cate fapte oribile poate savarsi. E ca si cum in fiecare din noi se afla doua fete ai aceleiasi monede, lucru ce se stie de altfel. Multi spun ca asta e pentru a se mentine echilibrul in lume. Ca unde este lumina obligatoriu trebuie sa fie si intuneric, la cald trebuie sa fie si frig, la urat trebuie sa fie si frumos.. dar, eu cred ca de multe ori asta nu e pentru un echilibru ci un ajutor pentru a putea compara lucrurile intre ele. De ce trebuie sa fie asa?
Cand venim pe lume suntem toti inocenti, nu stim sa mintim, nu stim daca suntem urati sau frumosi , nu stim care e diferenta intre o haina firmata si una din piata si nici macar nu ne intereseaza asta. Societatea in care traim ne invata asta. Pe zi ce trece invatam sa fim din ce in ce mai falsi, mai prefacuti, mai ipocriti si nu numai cu ceilalti ci si cu noi insine. Ma intristeaza asta! Nu mai suntem liberi. Traim doar cu iluzia ca suntem liberi , dar in realitate suntem sclavi. Cine are curajul sa fie altfel este judecat si indepartat de restul. Cum sa iti inveti si sa iti incurajezi copii sa fie ei insisi ,cand totul le arata ca a fi ei insisi e un pericol?
Traim zile in care a fi tu insati costa. Trebuie sa platesti un pret, trebuie sa renunti la lucrurile ce pana ieri iti erau familiare. Pentru unii e usor sa renunte la tot ce au construit in ani de zile pentru a o lua pe alta strada iar restul ii numesc ori egoisti, ori nebuni. Eu ii numesc curajosi si ii admir. Ii admir tocmai pentru ca eu nu am curajul sa fac asta. Stiu ce imi doresc, stiu ce m-ar face fericita, dar pretul pe care ar trebui sa il platesc e prea mare si nu as putea trai cu asta. Poate ca daca nu as avea atatea asteptari, atatea sperante, atatea vise mi-ar fi mai usor sa imi traiesc viata pe care o am acum. Sa ma multumesc cu ce am. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, multumesc Universului pentru ce am , dar nu ma pot multumi doar cu atat. Cred ca asta e una dintre acele dureri care te macina incetul cu incetul zi de zi, pana te topesti sau pana mori. Depinde!